ATLETISM: Aruncătorii au fugit de frig în mină

Text și foto: Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL

Atleţii de la greutate, ciocan, disc şi suliţă se pregătesc în salina Unirea din Slănic Prahova, la o adâncime de 208 metri. Aerul sărat are proprietăţile celui de mare altitudine, iar temperatura de 12 grade Celsius favorizează antrenamentele pe timp de iarnă . Campioana olimpică Maricica Puică a fost prima atletă care a alergat în salina de acolo, acum trei decenii. Apoi au cobo­rât şi aruncătorii, iar de atunci vin an de an.

Văzută din exterior, intrarea în Salina Unirea din Slănic Prahova nu dezvăluie celor care o vizitează pentru întâia oară nimic din ceea ce se află în adâncuri. Doar un turn din structură metalică, cu alura unei mici sonde, aflat la poalele unui deal, îţi atrage imediat privirea. Mai cu seamă că intrarea este mascată acum de panouri şi o prelată - în această perioadă, salina este deschisă publicului doar sâmbăta şi duminica, la ea efectuându-se lucrări de revizie şi modernizare.

Însoţiţi de un membru al personalului, coborâm cu liftul până în sala Unirea. Deplasarea e destul de lină, cu doi-trei metri pe secundă, însă, din când în când, cuşca metalică în care încap zece persoane adulte se mai atinge de puţ, trepidând uşor, însă de-ajuns să le dea emoţii celor care suferă de claustrofobie. Ajunşi în salină, suntem aşteptaţi la ieşirea din lift de „federalul" Albert Mehes, cel care se ocupă de pregătirea aruncătorilor alături de metodistul Dan Serafim şi alţi şase antrenori.

Pereţii galeriei au 54 de metri în înălţime

Ne aflăm la 208 metri sub pământ, iar decorul pare desprins de pe o altă planetă. Alcătuită din 14 camere, mina Unirea are o înălţime de 54 de metri, fiind cea mai mare din Europa. Fiecare incintă are un profil trapezoidal, cu o deschidere de 32 de metri în baza ei, respectiv de 10 metri în tavan. „Atunci când am venit prima oară aici, am crezut că visez. Nu-mi venea să cred că aceşti pereţi imenşi sunt din sare. Îmi venea să pun limba pe zid pentru a mă convinge că e adevărat", ne spune antrenorul originar din Oradea, care se află la Slănic alături de soţia lui, dar şi de fiul lor, Alexandru, aruncător de ciocan şi component al lotului de juniori.

Odată învăţaţi cu semiîntunericul - lumina este asigurată de lămpi montate de pereţi şi alimentate cu cabluri, de afară -, începem să realizăm că salina nu s-a schimbat foarte mult faţă de cum arăta în anii 80, atunci când am vizitat-o prima oară. Spre deosebire de aceea din Turda, care a fost transformată radical, fiind modernizată, cea din Slănic Prahova arată cam la fel ca pe vremea când s-a decis oprirea exploatării, în 1970. Au dispărut doar şinele pe care erau împinşi vagoneţii în care se punea minereul. S-a amenajat un loc în care copiii se pot juca. Există un teren unde se poate bate mingea. Iar în zilele în care turiştii o pot vizita, sunt deschise o cafenea şi câteva buticuri de unde se pot cumpăra suvenire. 

Condiţii de pregătire ca la 2.000 de metri

Prezenţa atleţilor în salina Unirea nu este deloc ciudată. Acolo, temperatura este în tot timpul anului de 12 grade Celsius - când am coborât, afară termometrul indica zece grade sub 0. „Prima care s-a antrenat aici a fost Maricica Puică, în anii 80, alături de soţul şi antrenorul ei, Ion Puică. Au amenjat un traseu aşezând un covor de cauciuc pe sare. Nu poţi alerga direct pe sol. Apoi, au coborât să se pregătească aici şi aruncătorii de greutate, ciocan, disc şi suliţă. Avantajele sunt multiple. În primul rând, iarna nu poţi face antrenamente afară, fiind foarte rece. În sală nu poţi arunca, iar să plecăm în Africa de Sud sau în Portugalia, aşa cum fac atleţii din alte ţări, ar fi destul de scump. Mai ales în vremurile astea. Avem condiţii de pregătire ca la 2.000 de metri, doar că ne lipseşte zăpada. Apoi, aerul sărat e foarte bun pentru sănătate. Aici nu ştii ce e aia răceală", ne explică Albert Mehes. 

Ajunşi în zona de pregătire a aruncătorilor, una închisă cu un gard de protecţie, îi observăm pe sportivii din prima serie deja puşi pe treabă deşi ceasul arată abia ora 9.00. „Ei vin pe rând, în funcţie de probă, altfel s-ar încurca unii pe alţii. Acum lucrează cei de la ciocan, iar după ei vor veni discobolii. Zona e împrejmuită astfel încât turiştii să nu ajungă în zona de risc, acolo unde se aruncă". 

În jurul orei 13.00, sportivii, printre care se află şi cea mai medaliată componentă a lotului, Nicoleta Grasu, îşi strâng echipamentul şi pornesc spre hotel. O explozie puternică zguduie galeria. "Aruncă sarea în aer în mina învecinată, acolo unde se exploatează acum zăcământul. Prima oară am avut senzaţia că se surpă peretele peste noi, însă în timp ne-am obişnuit cu explozia. Ştim şi ora când se produce. Uneori sunt şi câte două, însă nu ne mai sperie", ne spune zâmbind vicecampioana europeană. 

Reveniţi la suprafaţă, ne luăm la revedere de la atleţi şi de la antrenorii lor, dându-ne întâlnire la Campionatele Naţionale de aruncări lungi, programate la Bucureşti, în prima decadă a lunii martie. Nu plecăm însă spre casă înainte de a vedea „sala motoarelor". 

„E un adevărat muzeu. Merită văzut", ne spune Albert Mehes. Şi are dreptate. Bine întreţinute, motoarele care pun în mişcare cablul gros de cinci centimetri de care este legat liftul ce coboară în salină au trecute în dreptul lor, ca an de fabricaţie, 1939. Iar dacă ventilatoarele ce răcesc generatorul de curent şi propulsorul nu s-ar roti, din când în când, atunci chiar că ai avea senzaţia că te afli în faţa unor exponate de la Muzeul Tehnicii. 

Nicoleta Grasu nu ştie ce-i oboseala

Vicecampioană europeană, Nicoleta Grasu este aruncătoarea română cu cele mai multe medalii la Mondiale şi la Europene (două de argint şi cinci de bronz). Născută pe 11 septembrie 1971, în Secuieni-Neamţ, sportiva care deţine de 11 ani recordul naţional la aruncarea discului, cu 68,80 metri se pregăteşte cu multă tenacitate pentru a bifa cea de-a şasea participare la Jocurile Olimpice, anul viitor, la Londra. Cum fiul ei, Ştefan (8 ani), este în clasa a doua, iar soţul, Costel, îi este antrenor, Nicoleta Grasu a mers doar o săptămână la salina din Slănic Prahova, anul acesta. 

„Am venit pentru că băiatul meu este în vacanţă. Trebuie să am grijă de el. Să-l duc şi să-l iau de la şcoală. Până acum m-am pregătit la Bucureşti. A fost destul de greu, fiindcă afară e ger şi nu mă pot antrena. Mi-am amenajat un spaţiu, la sala de la «Lia Manoliu», cu o plasă. Bine, nu arunc prea departe. Am lucrat mai mult la mişcări", ne-a mărturisit campioana. Pregătirea la Slănic Prahova nu mai are secrete pentru Nicoleta, care merge acolo de 20 de ani. Cum zona i-a plăcut foarte mult, şi-a făcut şi o casă acolo.

„Am amintiri frumoase de aici, din salină. Deşi e muncă multă, parcă niciodată nu oboseşti. Când am venit aici, am avut mereu rezultate bune. Mă bucură că tinerii care sunt acum, la lot, muncesc mult şi-şi fac treaba bine. Îşi doresc să ajungă şi ei sus, ca mine, în topul mondial", a concluzionat „veterana" lotului naţional de aruncări. 

„Munţi" sub stadionul din Dresda

Ideea pregătirii atleţilor la altitudine a apărut în urmă cu cinci sau chiar şase decenii. Românii au fost printre promotorii acestei modalităţi de antrenament, Nicolae Mărăşescu fiind cel care a susţinut-o. Ulterior, avantajele pe care le dădea ea sportivilor au fost confirmate de rezultate. Cum nu aveau munţi înalţi, nemţii democraţi au găsit o soluţie şi mai ingenioasă prin anii '80. Sub stadionul din Dresda, ei au amenajat o pistă de alergare care, fiind închisă ermetic, permitea dozarea oxigenului astfel încât aerul să fie la fel de tare ca la mare altitudine! Altfel spus, atleţii din RDG alergau sub pământ ca şi cum s-ar fi aflat pe culmile munţilor. Secretă în timpul „Războiului Rece", existenţa pistei a fost dezvăluită în urmă cu 20 de ani. În acest moment, majoritatea atleţilor se pregătesc la altitudine.

Acest text a apărut în suplimentul ADEVĂRUL SPORT.